SEMNUL FIAREI SCHIMBAREA LEGII DIVINE Mai jos aveti toata interventia oamenilor in istorie in schimbarea legii lui Dumnezeu si adoptarea traditiilor omenesti si abaterea de la dreapta credinta si puteti sa va dati seama de ce lumea a decazut asa mult din cauza atator traditii omensti pe care preotii leau tot adoptat si canonizat si transformarea unui an de 360 de zile din care doar 50 erau libere reprezentand ziua de odihna a Domnului Sabatul si restul de munca si eu au adoptat in jur de 200 de sarbatori ce nu au temei biblic pentru a face bani pe urma celor naivi si a face ca omul sa incalce legea divina sa nu munceasca prin tinerea acestor sarbatori omenesti ce nu au legatura cu biblia unde se spune expres ca omul 6 zile sa munceasca si ziua a 7 Sabatul este zi de odihna inchinata Domnului de aici nerespectand oamenii biblia si urmand traditii si porunci omenesti au ajuns sa se indeparteze de Dumnezeu sa se leneveasca si sa asculte de satana care ia atras in cursa placerilor lumesti cercetati aceste schimbari facute in istorie si cercetati deasemenea si biblia unde se spune ca sistemul ceremonial a incetat la cruce deoarece avea rolul de a arata spre Iisus Christos nemaiexistand sarbatori si asa numitele canoane bisericesti care pun bir asupra crestinilor ce nu le pot aplica nu au legatura cu invatatura biblica care nea lasat decat cele 10 porunci ca lege de capatai de unde reiese iubirea Domnului si cea a aproapelui si nu inchinarea la idoli, sfinti, ingeri, morti si tot felul de ritualuri expirate ce nu au temei biblic si au baza spiritistica ceea ce e interzis de biblie sau alipit de invataturi de draci si nu mai asculta si respecta cuvantul Domnului si legea divina drum drept si lumina in aflarea adevarului. Primele concilii (sinoade) ecumenice * I. Primul conciliu de la Niceea, (325): condamnă doctrina lui Arius. Conciliul a stabilit învăţătura trinitară a Bisericii, formulând forma scurtă a crezului creştin (simbolul niceean). * II. Primul conciliu de la Constantinopol, (381): a extins crezul creştin prin articolele 9-12 din simbolul niceno-constantinopolitan, articole valabile până în prezent în Biserica Catolică şi în Bisericile Ortodoxe Răsăritene. * III. Conciliul de la Efes, (431): condamnă nestorianismul şi adoptă titlul de "Născătoare de Dumnezeu" (gr. Theotokos) pentru Maria din Nazaret. * IV. Conciliul de la Calcedon, (451): condamnă doctrina lui Eutihiu I de Constantinopol (monofizismul), şi afirmă două firi în Iisus. Se retuşează simbolul niceno-constantinopolitan. Acest conciliu, precum nici următoarele, nu sunt recunoscute de bisericile vechi orientale. * V. Al doilea conciliu de la Constantinopol, (553) se reafirmă declaraţiile conciliilor anterioare, se condamnă noile teze ariene, nestoriene şi monofizite. * VI. Al treilea conciliu de la Constantinopol, (660-681); condamnă monotelismul, afirmă că Christos are două voinţe: una dumnezeiască şi una omenească. * VII. Al doilea conciliu de la Niceea, (787); reintroduce cultul icoanelor şi pune capăt iconoclasmului. * VIII. Al patrulea conciliu de la Constantinopol, (869-870). Înlăturarea din funcţie a patriarhului Fotie al Constantinopolului. Depunerea nu a fost recunoscută de bisericile răsăritene. Acest conciliu, precum şi următoarele nu sunt recunoscute de Bisericile ortodoxe. * IX. Primul conciliu de la Lateran, (1123) * X. Al doilea conciliu de la Lateran, (1139) * XI. Al treilea conciliu de la Lateran, (1179) * XII. Al patrulea conciliu de la Lateran, (1215) * XIII. Primul conciliu de la Lyon, (1245) * XIV. Al doilea conciliu de la Lyon, (1274) * XV. Conciliul de la Viena (Franţa), (1311-1312) * XVI. Conciliul de la Konstanz, (1414-1418) încheierea Schismei apusene şi adoptarea conciliarismului. * XVII. Conciliul de la Basel, Ferarra şi Florenţa, (1431-1445); unirea şubredă, pentru puţin timp, a bisericilor răsăritene cu Roma. Va urma şi o împăcare cu câteva biserici necalcedoneene. * XVIII. Al cincilea conciliu de la Lateran (1512-1517): încercări de reformare a Bisericii. * XIX. Conciliul de la Trento, (1545-1563, cu întreruperi): reacţie la învăţăturile Reformei protestante; reforma din interior a Bisericii (Contrareforma). * XX. Conciliul Vatican I, 1870: infailibilitatea papală * XXI. Conciliul Vatican II, (1962-1965); reforma liturghiei în ritul latin şi a liturgicii; introducerea limbilor vorbite în cult; decrete pastorale despre natura Bisericii şi despre legăturile sale cu lumea modernă; teologia părtăşiei, studiul biblic, ecumenism. Primul conciliu de la Niceea (astăzi znik, în Turcia) a fost primul conciliu ecumenic. S-a desfăşurat în anul 325. La acest prim conciliu (sinod) ecumenic, convocat de împăratul Constantin cel Mare au participat după unele mărturii 200, după altele 318 episcopi din tot ţinutul creştin, mai puţin de la iudeii creştini şi de la Biserica Mar Thoma. Sinodul a discutat problemele ridicate de Arius din Alexandria. Acesta susţinea că Iisus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut din veşnicie, ci doar o creatură a Tatălui care în singurătatea lui l-ar fi creat pe Iisus şi l-ar fi înfiat. Discuţia centrală a acestui sinod se poartă în jurul termenului de "homoousios" (cosubstanţial, de aceeaşi fiinţă). Arius propunea formula "homiousios" (de fiinţă asemănătoare), în sensul că Iisus ar fi primit o fiinţă asemănătoare Tatălui şi nicidecum aceeaşi fiinţă. De asemenea, doctrina ariană susţine că: «a fost o vreme când Fiul nu exista », adică Fiul ar fi fost o creatură superioară, dar totuşi doar o creatură.» Exact acest lucru e lămurit de sinodul I de la Niceea: Iisus Christos este «de o fiinţă» (homoousious) cu Tatăl». Fiul este «născut, iar nu făcut». Primele opt articole ale simbolului niceno-constantinopolitan reprezintă formula dogmatică adoptată de acest sinod. Se consideră că acest conciliu a fost prezidat de către Alexandru, papa Alexandriei. În general este acceptat că au participat 318 episcopi, dar cifrele variază (Socrate Scolasticul, Epifanie de Salamina şi Eusebiu de Cezareea vorbesc de 250; Eustaţiu de Antiohia: 270; Atanasie de Alexandria, în jur de 300; Gelasiu de Cizic, peste 300). Istoricii moderni sunt de părere că cifra de 318 episcopi este amplificată simbolic, probabil în legătură cu numărul bărbaţilor înarmaţi ai lui Abraham din Geneză (14,14). Printre participanţi s-au numărat şi Eustaţiu al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Ossiu de Cordoba, precum şi diaconii Vit şi Vicenţiu, diaconi de la Roma (delegaţii papei Silvestru I), aceştia din urmă fiind şi primii semnatari. Deşi numărul de mai sus este impresionant, numărul celor invitaţi de împăratul Constantin a fost cu mult mai mare, 1800, adică toţi episcopii bisericii creştine din acea vreme. De asemenea, fiecare episcop a avut voie să ia cu sine doi preoţi şi trei diaconi, situaţie în care numărul total al participanţilor a fost semnificativ mai important. Tot cu acest prilej s-au adoptat şi 20 de canoane care s-au referit la (pe canoane): * 1. cei care se mutilează sau cer să fie mutilaţi să nu fie primiţi în cler; * 2. cei de curând botezaţi să nu fie promovaţi de îndată la Ordul sacru (i.e. în cler); * 3. viaţa clandestină a clericilor; * 4. cerinţe pentru a fi consacrat episcop; * 5. situaţia celor excomunicaţi şi datoria de a ţine sinod de două ori pe an în fiecare dioceză; * 6. precedenţa anumitor sedii episcopale; consensul mitropolitului pentru a fi consacrat episcop; * 7. episcopul Ierusalimului; * 8. atitudinea faţă de catari; * 9. promovarea la preoţie fără examenul recerut; * 10. cei care şi-au renegat credinţa în timpul prigoanei şi apoi admişi între clerici; * 11. renegarea propriei credinţe de către mireni; * 12. cei care au părăsit lumea pentru viaţa consacrată şi apoi s-au întors la ea; * 13. penitenţii care cer Euharistia pe patul morţii; * 14. despre catecumenii lapşi (care au cedat în timpul prigoanei); * 15. despre clericii care se mută din loc în loc; * 16. despre clericii care nu locuiesc în bisericile pentru care au fost aleşi; * 17. despre clericii cămătari; * 18. locul diaconilor la celebrările liturgice şi rândul lor la împărtăşanie; * 19. despre cei care vin în Biserica catolică de la eroarea ([[erezia) lui Paul din Samosata şi despre diaconese; * 20. în zilele de duminică şi în perioada Cincizecimii nu trebuie să se facă rugăciuni în genunchi. * Data celebrării Paştilor. Mărturisirea de credinţă a celor 318 Părinţi prezenţi în Conciliu. Se pare că episcopii participanţi ar fi elaborat şi o scrisoare către egipteni. Sinodul I ecumenic prezintă o deosebită importanţă prin aceea că a fost prima adunare a episcopilor din întreaga biserică, împrejurare în care s-au dezbătut probleme doctrinale fundamentale şi s-au luat decizii majore care privesc dreapta credinţă şi unitatea bisericii. El reprezintă şi o cotitură bruscă în modul în care au fost priviţi creştinii: dacă înainte ei erau crunt persecutaţi, Constantin cel Mare s-a arătat un fervent susţinător al lor, sinodul însuşi fiind deschis în prezenţa împăratului. 1. Crezul de la Niceea Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a făcut om, de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi s-a făcut om. Şi s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol - sau Primul conciliu de la Constantinopol - a fost convocat de către împăraţii Garţian şi Theodosius I pentru a se lua măsuri împotriva arienilor şi pentru a se judeca cazul episcopului Constantinopolului, Maximus Cynic. Lucrările, la care au luat parte 150 de episcopi, au fost conduse de Melentie al Antiohiei, de Grigore de Nazians al Constantinopolului şi de Nectarie. Lucrările sinodului au fost materializate în lucrarea doctrinară "tomos kai anathematismos engraphos" (raport şi anateme), din care însă nu a rămas nici un exemplar. Din acest motiv, datele prezentate aici se bazează pe scrisoarea sinodală elaborată în anul 382 la Constantinopol, care expune pe scurt doctrinele elaborate (cosubstanţialitatea şi coeternitatea celor Trei Persoane ale lui Dumnezeu şi umanitatea Fiului întrupat). În timpul acestui Sinod s-a completat Crezul de la Niceea. Deşi acest lucru nu reiese din scrisoare, el este atestat de către Sinosul III ecumenic de la Calcedon. În versiunea elaborată la acest sinod ecumenic se pune accent pe concepţia Trinitară, afirmându-se că Duhul Sfânt este Dumnezeu la fel cum şi Tatăl şi Fiul sunt: "Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin Proroci". Canoanele elaborate s-au referit la : * Reafirmarea validităţii Crezului de la Niceea şi la anatemizarea lui Arie şi a sectelor sale (canonul 1) ; * Limitarea autorităţii episcopilor la teritoriile de care răspund (canonul 2); * Privilegiile episcopului Constantinopolului sunt ridicate până la a le urma pe cele ale episcopului Romei (canonul 3); * Maximus nu poate fi episcop şi nu poate hirotonisi clerici (canonul 4); * Se arată similitudinea de credinţă cu cei din Vest privind mărturisirea Unui singur Dumnezeu Treimic format din Tatăl, din Fiul şi din Duhul Sfânt (canonul 5); * Definirea unei proceduri corecte de tratare a acuzaţiilor aduse episcopilor, astfel încât să se menţină reputaţia clerului şi liniştea bisericii. Procedura delimitează acuzaţiile de natură eclezială de cele de altă natură şi admite ca acuzele să poată fi formulate în faţa bisericii doar pe motive ce ţin de biserică şi doar de către de persoane care nu sunt eretici, nu au fost excomunicate şi nu sunt ele însele sub acuzaţie, doar pe bază de probe, numai în faţa unui sinod şi numai dacă declară scris că sunt gata să primească pedepse echivalente dacă se va dovedi că au prezentat false acuzaţii (canonul 6); * Descrierea procedurilor de primire a ereticilor în rândurile bisericii şi a condiţiilor în care ele se aplică, funcţie de sectele din care au provenit (canonul 7). * Probleme specifice acelei perioade (schisma lui Melentie, situaţia clericilor catari, etc.). Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes - sau Conciliul de la Efes. De la 22 iunie la 31 iulie 431 Papa Celestin I (422-432) Convocat de împăratul Teodosiu al II-lea (...) Cinci sesiuni Tema: Maternitatea divină a Mariei împotriva lui Nestorie (...) Documente: 6 canoane. A doua scrisoare a sf. Ciril adresată lui Nestorie A treia scrisoare a sf. Ciril adresată lui Nestorie Cele 12 aneteme (afurisenii) A fost convocat la cererea adresată împăratului Teodosie al II-lea de către Nestorie, care a fost nemulţumit că a fost condamnat de un sinod la Roma, în 430. Împăratul Teodosie al II-lea a convocat sinodul împreună cu Valentinian al II-lea şi cu acceptul papei Celestin I. Lucrările au fost conduse de Ciril al Alexandriei. Iniţial s-au înscris 197 de episcopi, însă numărul celor care au participat a fost mai mare pentru că s-au înscris şi pe parcursul lucrărilor. Deşi Nestorie a fost cel care a făcut demersurile pentru ca sinodul să aibă loc şi deşi a fost chemat de trei ori, totuşi el nu a venit. Acest lucru însă nu a împiedicat episcopii reuniţi să decidă decăderea lui din onoarea de a fi episcop şi interzicerea ca el să facă parte din cler, având la bază şi mesajul adus de delegaţia sosită din partea Romei. Sinodul a luat poziţie împotriva nestorianismului, o erezie care susţineau că în Iisus s-ar afla două Persoane, una divină şi alta umană. De asemenea, Nestorie susţinea că Fecioara Maria este « născătoare de om », dar nu ar putea fi numită şi « născătoare de Dumnezeu ». Episcopii adunaţi la lucrări apără clar poziţia conform căreia în Iisus Christos este o singură Persoană care are nouă naturi (firi) şi că Fecioara Maria este cu adevărat Maica lui Dumnezeu (Theotokos). Sentinţa de condamnare pronunţată împotriva lui Nestorie: Sfântul Sinod a spus, pe lângă altele, "deoarece preailustrul Nestorie nu a voit nici să asculte chemarea noastră, nici să-i primească pe preaînalţii şi onoraţii episcopi trimişi de noi am fost nevoiţi - în mod necesar - să purcedem la examinarea (analizarea exprimărilor sale nepioase. După ce am constatat - analizând scrisorile lui, scrieri care au fost aici citite, recentele lui afirmaţii făcute în această metropolă şi confirmate de martori - lucruri pe care el le gândeşte şi le predică fără pietate, determinaţi de canoanele scrisorii preasfântului nostru părinte şi coleg în slujire Celestin, episcopul Bisericii din Roma, cu lacrimi în ochi am fost nevoiţi să ajungem la această dureroasă condamnare a lui. Însuşi Iisus Christos, Domnul nostru, împotriva căruia rosteşte blasfemii, a definit prin vocea acestui preasfânt Conciliu că Nestorie este exclus de la demnitatea episcopală şi din oricare colegiu sacerdotal”. (Scrisoarea generală a Sinodului). Sinodul a elaborat următoarele documente: * Decizia privind care din documente ("A doua scrisoare a lui Chiril adresată lui Nestorie", sau "A doua scrisoare a lui Nestorie către Chiril") este în acord cu Crezul de la Niceea. Sinodul a decis că în conformitate cu Crezul de la Niceea este "A doua scrisoare a lui Chiril adresată lui Nestorie"; * Cele 12 anateme şi scrisoarea explicativă de început, care au fost concepute de Chiril la sinodul din Alexandria ţinut în 430, trimise lui Nestorie, citite la lucrările Sinodului de la Efes şi incluse în lucrările acestuia; * Decizia cu privire la Nestorie; * Scrisoarea prin care episcopii, clerul şi poporul sunt informaţi cu privire la condamnarea lui Ioan al Antiohiei; * O declaraţie de credinţă prin care se confirmă Crezul de la Niceea şi se afirmă că «Nu este permis să se producă, scrie sau compună orice alt Crez, cu excepţia aceluia care a fost definit de Sfinţii Părinţi care s-au adunat împreună în Spiritul Sfânt de la Niceea »; * O luare de poziţie contra mesalianilor; * Un decret privind autonomia bisericii din Cipru. Cele şase canoane ale sinodului sunt: 1. în privinţa situaţiei mitropoliţilor care sunt de partea lui Nestorie şi a lui Celestin (nu papei); 2. situaţia episcopilor care vor adera la Nestorie; 3. despre acei clerici care au fost depuşi de Nestorie pentru ortodoxia credinţei lor; 4. clericii care urmează sau vor urma erazia (opiniile) lui Nestorie; 5. despre clericii nevrednici pedepsiţi pe drept, dar primiţi de Nestorie; 6. situaţia celor care vor încerca să nesocotească hotărârile Sinodului. În paralel cu acest sinod, Ioan al Antiohiei a convocat un sinod propriu. În urma celor două sinoade ţinute, ambele grupări au trimis delegaţii la împăratul Teodosie al II-lea, care însă nu a ratificat hotărârile nici unuia. Aprobarea Sinodului Ecumenic de la Efes a fost însă făcută de către Sixt al III-lea. Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon - sau Conciliul de la Calcedon - s-a întrunit din iniţiativa împăratului Marcian, a fost prezidat de episcopul Anatolie al Constantinopolului şi a reunit aproape 370 de episcopi. Papa Leon I a trimis cinci reprezentanţi. Sfinţii Părinţi reuniţi la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon atestă din nou valibilitatea Crezului elaborat de către Sinodul I ecumenic de la Niceea, fac referire la contribuţiile Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol privind Duhul Sfânt, vin cu precizări prin care explică cele afirmate în Crez (subliniind că prin aceasta nu fac modificări ale mesajului, ci doar ajută la o mai clară înţelegere a lui) şi interzic modificări ulterioare ale Crezului. Tot în scopul clarificării doctrinale se subliniază că în Iisus Christos sunt cele două naturi (divină şi umană) şi că Fecioara Maria este născătoare de Dumnezeu. Principala erezie combătută de acest sinod ecumenic a fost monofizismul, concepţie răspândită de Eutihie şi Dioscor, care afirma că în Iisus Christos ar fi doar firea divină. Sinodul arată în mod clar că în Iisus Christos este o singură Persoană, care are însă două firi - divină şi omenească - individualizate şi totuşi unite complet în acelaşi ipostas. La baza acestei înţelegeri stă faptul că Sfinţii Părinţi reuniţi la sinod au considerat că îndumnezeirea omului este posibilă numai dacă Mântuitorul şi-a asumat în mod autentic şi integral firea omenească în ipostasul Său. Sinodul prezintă textul Crezului şi menţionează că «nimănui nu îi este permis să producă, să scrie sau să compună orice alt Crez sau să gândească sau să înveţe pe alţii altceva« . S-au adoptat 30 de canoane, cu menţiunile că primele 27 au un caracter disciplinar, că cel de al 28-lea este în fond rezoluţia sinodului, neadmisă însă de delegaţia papei Leon I, iar canoanele 29 şi 30 sunt atribuite sinodului în textele vechi greceşti. Sinodul ecumenic al V-lea de la Constantinopol - sau Al doilea conciliu de la Constantinopol - a avut loc în anul 553 în urma iniţiativei împăratului Iustinian şi a papei Virgilius şi a urmărit condamnarea celor "Trei capitole" elaborate de Theodor al Mopsusestiei, Theodoret şi Ibus. Lucrările au fost conduse de Eutihiu, patriarhul Constantinopolului şi au luat parte 145 de episcopi. În finalul dezbaterilor cele "Trei capitole" au fost condamnate şi s-au formulat 14 canoane împotriva lor. Erezia combătută a fost origenismul şi concepţiile criticate au fost preexistenţa sufletelor, subordinatismul şi apocatastaza. Sinodul al VI-lea ecumenic de la Constantinopol - sau Al treilea conciliu de la Constantinopol - s-a desfăşurat în anii 680-681. El a fost iniţiat de către împăratul Constantin al IV-lea, care a cerut lui Donus, papa Romei, să trimită o delegaţie la o adunare a teologilor din Vest şi din Est, astfel încât să se ia o decizie finală privind monoteliţii. Delegaţia a fost trimisă după ce - în prealabil, papa Agaton, succesorul papei Domus, a prezidat un sinod în cursul căruia s-a elaborat o profesiune de credinţă în care s-a condamnat monotelismul. Lucrările au fost conduse de patriarhul Gheorghe al Constantinopolului şi la sesiuni au luat parte 174 de episcopi. În lucrările elaborate se reafirmă valabilitatea Crezului elaborat la Niceea şi la Constantinopol, se redă textul Crezului de la Niceea şi Constantinopol (versiunea revizuită la Calcedon) şi se reinterzice modificarea textului. Erezia combătută a fost monotelismul, care afirma că deşi Iisus din Nazareth avea două firi - cea divină şi cea omenească - totuşi ar fi avut o singură voinţă. În textul elaborat se arată clar că «noi proclamăm în el în mod egal două voinţe naturale sau două voi şi două principii naturale de acţiune care nu se supun nici unei diviziuni, nici unei schimbări, nici unei împărţiri, nici unei confuzii, în acord cu învăţătura Sfinţilor Părinţi». O altă contribuţie a sinodului a fost stabilirea Pentarhatului (format din episcopiile Romei, Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului). Al doilea conciliu de la Niceea (astăzi znik, în Turcia) a fost cel de-al VII-lea conciliu (sinod) ecumenic. A fost ţinut în anul 787. A fost convocat de către împărăteasa Irina, care a acţionat ca regentă în numele fiului ei Constantin al VI-lea, pe atunci minor, fiind iniţiat de de patriarhul Paul al IV-lea al Constantinopolului şi de succesorul lui, patriarhul Tarasie, având ca scop corectarea ereziei iconoclaştilor, printre care se numărau şi împăraţii Leon al III-lea şi Constantin al V-lea. Erezia susţinută de iconoclaşti şi combătută de cei 263 de episcopi adunaţi la sinod a fost aceea că Isus Cristos nu poate fi reprezentat în icoane, concepţie care se baza pe faptul că se nega natura umană a Fiului reprezentat în icoane. În locul ei a fost adoptată doctrina privind cultul imaginilor sacre, aşa cum a fost explicată în scrisoarea papei Adrian I, al cărui text a fost citit la sinod. În urma acceptării cultului icoanelor s-au formulat patru anateme împotriva celor care nu recunosc că Isus Cristos poate fi reprezentat în umanitatea lui, nu acceptă reprezentarea în artă a sceneloe evanghelice, nu salută astfel de reprezentări prin ridicarea în picioare şi resping orice tradiţie scrisă sau nescrisă a bisericii. Tot la acest sinod s-a dezbătut şi problema intervenţiei sfinţilor. Sinodul a formulat şi 22 de canoane (necesitatea cunoaşterii în profunzime a psaltirii de către episcopi, obligativitatea ca fiecare biserică să posede moaşte ale sfinţilor, necesitatea de a se îndepărta cărţile în care se critică cultul icoanelor, obligativitatea ca fiecare biserică să aibă un administrator, interzicerea purtării podoabelor de către preoţi, reafirmarea unor canoane mai vechi, etc.). Conciliul Tridentin sau Conciliul de la Trento, cunoscut şi sub numele latin Concilium Tridentinum, a fost cel de-al nouăsprezecelea sinod ecumenic (recunoscut doar de Biserica Catolică), ţinut între 1545 şi 1563, pentru clarificarea problemelor apărute odată cu Reforma protestantă. Cuprins: 1. Decizii adoptate 2. Literatură 3. Legături externe 1. Decizii adoptate * Înfiinţarea seminariilor teologice, ca locuri pentru formarea viitorilor preoţi * Plasarea altarului la loc vizibil în biserici (în evul mediu spaţiul clericilor era delimitat de cel al mirenilor printr-un perete sau grilaj despărţitor) * Păstrarea cuminecăturii în tabernacolul plasat pe masa altarului, spre deosebire de obiceiul medieval care prevedea ca ostiile consacrate să fie păstrate în nişe special construite în biserici * Introducerea confesionalelor (acele "dulapuri" pentru spovadă, specifice Bisericii Catolice) * Introducerea scaunelor în biserici, sub formă de bănci Conciliul Vatican I a fost convocat de către Papa Pius al IX-lea prin scrisoarea apostolică Aeterni Patris din 29 iunie 1868. Prima şedinţă a avut loc în Bazilica Sfântul Petru în ziua de 8 decembrie 1869. Acesta a fost cel de al douăzecelea conciliu ecumenic al Bisericii Catolice. La conciliu au participat aproape 800 de reprezentaţi din numeroase dieceze. Au avut loc 93 de şedinţe ale conciliului între 8 decembrie 1869 şi 1 septembrie 1870. Sarcinile primordiale pe care şi le-a pus Papa Pius al Ix-lea, au fost definiţia dogmei Infalibilităţii Papale şi confirmarea poziţiei Bisericii Catolice faţă de raţionalism, relativism, liberalism şi materialism. În primele şedinţe au fost discutate şi aprobate două constiuţii: prima Dei Filius, Constituţia Dogmatică a Credinţei Catolice, şi a doua Pastor Aeternus, Prima Constituţie Dogmatică a Bisericii lui Cristos care defineşte primatul şi infalibilitatea Papei. Începutulu războiului franco-prusian a întrerupt şedinţele conciliul. A fost suspendat după întrarea armatei italiene în Roma, şi nu a mai fost continuat. În ziua de 20 septembrie 1870 Papa Pius al IX-lea, prin bulla Postquam Dei munere, a declarat conciliul întrerupt pe o perioadă nedefinită (sine dei). Nu a fost anunţată oficial închiderea conciliului, decît în 1960 de Papa Ioan al XXIII-lea, care pregătea deschiderea celui de al doilea Conciliu Vatican. După Conciliul Vatican I s-a observat o creştere a numărului de convertiţi în catolicism, au fost restructurate unele ordine monahale. S-a impus o implicarea mai intensă a laicilor în misiuni de binefacere. Conciliul a stimulat Mişcarea Liturgică care a înflorit sub Papa Pius al X-lea. 2. Infailibilitatea Una din doctrinele adoptate la Primul Conciliu Vatican a fost infailibilitatea Papei de la Roma. Infailibilitatea pontificului se extindea şi asupra învăţăturii Bisericii Catolice. Definiţia acestui concept a fost controversată, nu atît de faptul că mulţi nu credeau în desăvîrşirea Papei, dar deoarece cei care credeau în perfecţiunea Papei nu considerau ca e nevoie şi de o doctrinizare formală. Aproximativ 60 de participanţi s-au abţinut şi au părăsit Roma cu o zi înainte de alegeri. Arhiepiscopul Antonio María Claret y Clará, confesorul familiei ragale din Spania şi fondatorul Misionarilor Claretieni, a condamnat "blasfemiilie şi iereziile pronunţate la conciliu" şi era unul din cei mai ardenţi apărători ai infailibilităţii papale şi ai primatului Sfîntului Scaun. El a fost singurul participant la Conciliu care a fost canonizat ulterior de Papa Pius al XII-lea în 1950. Pentru teologia catolică, infailibilitatea papală este un izvor pentru infailibilitaea Bisericii. Învăţăturile infailibile ale Papei sînt bazate, sau cel puţin nu contrazic Sfînta Tradiţie sau Sfînta Scriptură. Infailibilitatea papală nu înseamnă că Papa este impecabil, dar că el este mai puţin supus păcatului. În practică Papii rar au folosit puterea infailibilităţii, dar s-au bazat pe noţiunea că Biserica permite oficiului papal de a avea puterea maximală în luarea de decizii despre credinţă şi dogme. Această putere a fost folosită numai o singură dată ex cathedra: în 1950 cînd Papa Pius al XII-lea a definit Înălţarea Feciorei Maria ca articol de credinţă pentru Romano-catolici. 3. Condiţiile infailibilităţii papale Declaraţiile unui Papă care exercită infailibilitate sînt referite ca definiţii papale solemne sau învăţături ex cathedra. În conformitate cu învăţăturile Conciliului Vatican I şi a tradiţiei catolice condiţiile pentru o învăţătură ex cathedra sunt: 1. "Pontificul Roman" 2. "vorbeşte ex cathedra" ("cînd este în ipostaza de Păstor şi Învăţător pentru toţi Creştinii şi în virtutea autorităţii sale apostolice.") 3. "şi defineşte" 4. "că o doctrină despre credinţă sau morală" 5. "trebuie primite de întreaga Biserică" (Pastor Aeternus, cap. 4) Pentru ca învăţăturile unui papă sau conciliu ecumenic să fie recunoscute infailibile, aceasta va exprima clar că Biserica o consideră finală şi definitivă. Nu există vre-o formulare specifică, dar este urmată de cuvintele "Noi declarăm, decretăm, definim..." sau să fie referită la o anatemă, care declară că oricare care se opune cu bună voinţă este în afara Bisericii Catolice. Spre exemplu, Munificentissimus Deus, care este definiţia infailibilă a Papei Pius al XII-lea despre Înălţarea Feciorei Maria, se încheie cu cuvintele : "Astfel oricine, Domnul să ne păzească, care va nega sau va pune la îndoială ce am declarat Noi, va fi considerat ca căzut de la Dumnezeu şi de la Credinţa Catolică." 1. Documente editate în timpul Conciliului Vatican II 1. 1. Constituţii * Dei Verbum (Despre revelaţia divină) * Lumen Gentium (Despre Biserică) * Gaudium et Spes (Bucurie şi speranţă) * Sacrosanctum Concilium (Despre sacralitatea liturghiei) 1. 2. Decrete * Ad Gentes (Despre activitatea misionarilor) * Apostolicam Actuositatem * Christus Dominus (Arhiepiscopi în biserică) * Inter Mirifica (Despre comunicaţiile sociale) * Optatam Totius * Orientalium Ecclesiarum (Bisericile orientale) * Perfectæ Caritatis * Presbyterorum Ordinis * Unitatis Redintegratio (Ecumenism) 1. 3. Declaraţii * Dignitatis Humanæ (Libertatea religioasă) * Gravissimum Educationis (Învăţăturile bisericii) * Nostra Ætate (Relaţiile cu celelalte religii) Ce poate sa faca o putere mondiala oculta incercand sa schimbe legea lui Dumnezeu cu porunci si traditii omenesti acum puteti alege cui va inchinati si pe cine urmati...
- LEGEA DIVINA
- SEMNUL lui DUMNEZEU
- SEMNUL FIAREI
- TRADITIA OMENEASCA
- ZIUA a SAPTEA
- SABATUL DOVEZI
- Legea I
- Legea II
- Legea III
- Legea IV
- Legea V
- Legea VI
- Legea VII
- Legea VIII
- Legea IX
- Legea X