SAMBATA sau DUMINICA Ziua Adevarata a Domnului ? Pasajul din Epistola lui Pavel catre Coloseni (2:16-17) este unul dintre cele mai controversate din Biblie. Biblia este foarte clara în privinta Sabatului (sâmbata, zi libera). Sabatul a fost dat la creerea lumii (Geneza 2:1-3), Iisus l-a sustinut (Luca 4:16) iar Pavel l-a recomandat (Faptele Apostolilor 13:42-44). In Epistola lui Pavel catre Coloseni (2:16-17) Pavel afirma: "Nimeni sa nu va judece cu privire la zilele de Sabat care sunt umbra lucrurilor viitoare". LEGEA DUMINICALA A IMPARATULUI ROMAN CONSTANTIN CEL MARE (înlocuirea zilei de Sâmbata cu ziua de Duminica) Din timpul apostolilor pâna la imparatul roman Constantin cel Mare, crestinii au serbat Sabatul (sâmbata) ca zi sfânta, in timp ce duminica (prima zi a saptamânii) era privita doar ca o zi de lucru. In anul 321 d.C. Constantin cel Mare a emis o decizie care impunea odihna in prima zi a saptamânii (dumineca) in toate localitatile si orasele, in timp ce oamenilor de la tara li se permitea sa lucreze totusi pamântul. In anul 538 d.C. Conciliul de la Orleans a indepartat si aceasta derogare, impunând dumineca ca zi libera, in timp ce sâmbata devenea o zi de lucru oarecare. In tot cursul timpului a existat tendinta de a se face diferentierea de ceea ce era evreiesc. Pentru crestinism a fost un proces treptat de trecere de la sâmbata la duminica. Evreii tineau si tin si acum Sabatul sâmbata. Iisus a tinut sâmbata si ucenicii sai au tinut sâmbata. Biblia nu vorbeste despre vreo schimbare a zilei de odihna ordonata de Iisus. Crestinii au inceput sa foloseasca si duminica ca zi de odihna pentru a aminti de invierea lui Iisus (desi nu este vreo indicatie expresa in Biblie). Asa ca au inceput sa tina si sâmbata si duminica. Romanii ii prigoneau pe evrei. Crestinismul se raspândise in tot Imperiul Roman. Unii dintre crestini, ca sa nu fie confundati cu evreii, au preferat sa tina duminica. Acest proces a durat cam vreo 2-3 secole. Probabil ca imparatul Constantin cel Mare a avut in vedere si acest lucru. Dar motivul principal a fost ca sa uneasca pe necrestini si crestini, si apoi sa foloseasca aceasta pentru a-si atinge scopurile politice. Necrestinii au fost crestinati in masa. Ziua Soarelui (Sol Invictus, duminica la necrestini) a fost elementul de legatura. Dar, de-a lungul istoriei au fost mereu crestini care au pastrat Sabatul zilei a saptea. Legea data de imparatul Constantin la 7 martie 321 cu privire la ziua de odihna suna astfel: "Toti judecatorii, orasenii si meseriasii trebuie sa se odihneasca in venerabila zi a soarelui (Sol invictus). Locuitorii satelor insa pot sa se ocupe liber de cultivarea campului, pentru ca deseori se intampla ca nici o alta zi nu este mai potrivita pentru semanarea grâului in brazde sau pentru plantarea vitei de vie. In felul acesta câstigul dat de providenta cereasca nu trebuie sa se piarda din cauza aceasta". Originalul latin al acestui text se gaseste in Codex Justiniani. O EPOCA DE INTUNERIC SPIRITUAL Dupa intemeierea papalitatii, in mod aproape imperceptibil, obiceiurile necrestinismului si-au croit drumul in biserica crestina. Spiritul de compromis si de conformare cu necrestinismul a fost tinut in frâu pentru un timp de persecutiile crude pe care le-a suferit biserica sub necrestinism. Dar cand persecutia a incetat si crestinismul a intrat in palatele demnitarilor si a imparatilor, el a parasit simplitatea umila a lui Christos si a apostolilor lui, in schimbul pompei si mandriei preotilor si conducatorilor necrestini; el a inlocuit cerintele divine cu teoriile si traditiile omenesti. Din acel moment fenomenul de coruptie a progresat repede. Una dintre doctrinele principale ale Catolicismului sustine ca papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Christos, investit cu autoritate suprema peste episcopii si preotii din toata lumea. Mai mult decat atat, papei i-au fost atribuite chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit domnul dumnezeu Papa si a fost declarat infailibil. El pretinde inchinarea tuturor oamenilor. Dumnezeu niciodata n-a lasat sa se inteleaga in cuvântul sau ca El a desemnat vreun om sa fie capul bisericii. Doctrina despre suprematia papala se opune direct invataturilor Bibliei. Papa nu poate avea nici o putere peste biserica lui Christos decat prin uzurpare. Catolicii au acuzat insistent pe protestanti de erezie si de despartire voita de adevarata biserica. Dar aceste acuzatii li se aplica mai degraba lor. Pentru ca papa sa-si poata mentine dominatia asupra oamenilor si pentru a consolida autoritatea uzurpatorului papal, trebuia sa-i impiedice sa cunoasca Scripturile. Biblia ar fi inaltat pe Dumnezeu si ar fi asezat pe oamenii marginiti in adevarata lor pozitie; De aceea adevarurile ei sfinte trebuiau ascunse si suprimate. Aceasta logica a fost adoptata de Biserica Catolica. Timp de sute de ani raspândirea Bibliei a fost interzisa. Oamenilor le-a fost interzis sa o citeasca sau sa o aiba in casele lor si preoti si prelati neprincipiali interpretau invataturile ei pentru a sustine pretentiile lor. Astfel, papa a ajuns sa fie aproape universal recunoscut ca vicerege al lui Dumnezeu pe pamant, inzestrat cu autoritate peste biserica si stat. Pentru a oferi convertitilor de la necrestinism la crestinism un inlocuitor pentru inchinarea la idoli, si a-i incuraja astfel sa accepte de forma crestinismul, in serviciul crestin de inchinare a fost introdusa treptat inchinarea la icoane si relicve. Decretul unui conciliu a statornicit in cele din urma acest sistem de idolatrie. Pentru a completa aceasta profanare, Roma a scos din Decalog porunca a doua, care interzice inchinarea la chipuri si a impartit porunca a zecea in doua, pentru a pastra numarul de zece. Spiritul de concesie fata de necrestinism a deschis calea pentru o alta desconsiderare a autoritatii cerului. In primele secole adevaratul Sabat fusese tinut de toti crestinii. In prima parte a secolului IV imparatul Constantin cel Mare a emis decretul care facea din duminica o sarbatoare publica in intreg imperiul roman. Ziua Soarelui era venerata de catre supusii lui necrestini si era onorata de crestini; Politica imparatului era sa uneasca interesele contradictorii ale crestinismului si necrestinismului. El a fost indemnat sa faca acest lucru de episcopii bisericii care, inspirati de ambitie si insetati de putere, au inteles ca daca ar fi venerata aceeasi zi, atat de crestini cat si de necrestini, aceasta va favoriza primirea de forma a crestinismului de catre necrestini si astfel puterea si influenta bisericii vor creste. Dar in timp ce multi crestini au fost convinsi treptat sa considere duminica ca avand un anumit grad de sfintenie, ei inca tineau adevaratul Sabat ca ziua sfanta. Din timp in timp, au fost tinute mari concilii (sinoduri) in care erau convocati demnitari ai bisericii din toata lumea. Aproape in fiecare conciliu Sabatul era coborât din ce in ce mai mult, in timp ce duminica era in aceeasi masura inaltata. Astfel sarbatoarea Soarelui Invincibil (Sol Invictus) a ajuns in cele din urma sa fie onorata ca o zi divina, in timp ce Sabatul biblic a fost declarat o relicva a iudaismului, iar pazitorii lui au fost declarati eretici. Protestantii sustin ca invierea lui Christos in ziua duminicii a facut din dumineca Sabatul crestin. Dar, dovada nu se gaseste in Biblie. Christos si apostolii sai n-au dat o asemenea onoare acestei zile. In secolul VI papalitatea ajunsese puternic consolidata. Scaunul puterii ei a fost stabilit in cetatea imperiala, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste intreaga biserica. Necrestinismul cedase locul papalitatii. Crestinii au fost obligati sa aleaga, fie sa accepte ceremoniile si inchinarea papala, fie sa-si petreaca viata in temnite sau sa sufere moartea pe roata, pe rug sau de securea calaului. Persecutia s-a dezlantuit asupra celor credinciosi cu o mai mare virulenta decat oricând mai inainte, iar lumea a devenit un imens câmp de lupta. Ridicarea la putere a bisericii Romei a marcat inceputul Evului Intunecat. Pe masura ce puterea ei crestea, intunericul se adancea. Credinta a fost transferata de la Cristos la papa de la Roma. In loc sa se increada in Isus pentru iertarea pacatelor si pentru mantuire, oamenii priveau la papa, la preoti si la prelati. Oamenii erau invatati ca papa era mijlocitorul lor pamantesc si ca nimeni nu se putea apropia de Dumnezeu decat prin el; Si mai mult, ca el sta in locul lui Dumnezeu pentru ei si de aceea trebuia in mod implicit sa i se dea ascultare. O abatere de la cerintele lui constituia un motiv suficient pentru ca cea mai aspra pedeapsa sa vina asupra trupurilor si sufletelor ofensatorilor. Astfel mintile oamenilor erau intoarse de la Dumnezeu catre oameni supusi greselilor, rataciti si cruzi. Pacatul era mascat intr-un vesmant de sfintenie. Cand Scripturile sunt suprimate, iar omul ajunge sa se considere suveran, trebuie sa ne asteptam numai la inselatorie, amagire si nelegiuire josnica. Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Christos. Purtatorii traditionali de steag erau, in adevar, putini. Evanghelia a fost pierduta din vedere, in schimb formele religioase deveneau mai numeroase si oamenii erau impovarati cu obligatii riguroase. Oamenii nu numai ca erau invatati sa priveasca la papa ca mijlocitor al lor, dar si sa-si puna increderea in propriile lor fapte ca ispasire pentru pacat. Pelerinaje lungi, fapte de penitenta, inchinarea la relicve, inaltarea de biserici, altare si morminte "sfinte", platirea unor sume mari bisericii (indulgente) - toate acestea si multe alte fapte asemanatoare erau impuse pentru a potoli mania lui Dumnezeu sau pentru a asigura favoarea sa. Ca si cand Dumnezeu ar fi ca oamenii, ca sa se manie pentru lucruri de nimic sau ar fi fost impacat prin daruri sau fapte de penitenta ! Cu toate ca viciul domina, chiar si printre conducatorii Bisericii Romane, totusi influenta ei parea sa creasca continuu. Catre sfarsitul sec. VIII, papistasii au ridicat pretentia ca in primele secole ale bisericii, episcopii Romei avusesera aceeasi putere spirituala pe care si-o asumasera acum. Pentru a intari aceasta pretentie, au trebuit sa fie folosite unele mijloace ca sa-i confere o infatisare de autoritate; Si acestea au fost sugerate prompt prin falsuri si minciuni. Scrieri vechi au fost plasmuite de calugari. Au fost "descoperite" hotarâri ale unor concilii, despre care nu se auzise mai inainte, care stabileau suprematia universala a papei din perioada cea mai timpurie. Obositi de lupta continua contra persecutiei, a inselaciunii, a nelegiuirii si a tuturor celorlalte piedici, unii care fusesera credinciosi s-au descurajat; Si de dragul pacii, painii, familiilor si vietii lor, au parasit temelia cea adevarata. Inchinarea la chipuri a devenit aproape generala. Lumânari ardeau in fata icoanelor si rugaciuni erau rostite inaintea lor. Predominau obiceiurile cele mai absurde si superstitioase. Mintile oamenilor erau atat de cu totul stapanite de superstitie incat judecata parea ca-si pierduse puterea. In timp ce preotii si episcopii erau iubitori de placeri, senzuali si corupti, nu se putea astepta decat ca poporul care privea la ei pentru calauzire sa fie scufundat in ignoranta si viciu. Un alt pas spre suprematia papala a fost facut cand, in secolul XI, papa Grigore VII a proclamat infailibilitatea (perfectiunea) Bisericii Catolice, declarand ca biserica n-a gresit niciodata si nici nu va gresi vreodata. Dar aceasta pretentie nu era insotita de dovezi din Biblie. Orgoliosul pontif mai pretindea dreptul de a detrona pe imparati si declara ca nici o hotarâre pe care o pronunta el nu putea sa fie contestata de nimeni. O ilustratie evidenta a caracterului tiranic al acestui aparator al infailibilitatii a fost felul cum l-a tratat pe imparatul german Henric al IV-lea la Canossa (Italia). Pentru indrazneala de a ignora autoritatea papei, acest monarh a fost excomunicat si detronat. Timorat, Henric al IV-lea s-a simtit constrans sa faca pace cu Roma. A trecut Alpii in miezul iernii impreuna cu sotia si un servitor credincios, ca sa se umileasca inaintea papei. Dupa sosirea la castelul in care se retrasese papa Grigore VII, el a fost condus, fara garda lui, intr-o curte exterioara si acolo, in frigul aspru al iernii, cu capul descoperit si picioarele goale, intr-o imbracaminte mizerabila, a asteptat permisiunea papei de a fi primit in audienta. Pontiful nu s-a indurat sa-i acorde iertare pana cand n-a petrecut trei zile in post si marturisire. Chiar si atunci, iertarea a fost data numai cu conditia ca imparatul sa astepte decretul papei inainte de a-si relua emblema sau de a exercita puterea regala. Cat de izbitor este contrastul intre mandria aroganta a acestui pontif trufas si blandetea si amabilitatea lui Christos ! Secolele care au urmat au fost martore la o crestere continua a ratacirii in doctrinele enuntate de Roma. Rataciri serioase au fost introduse, in felul acesta, in credinta catolica. Intre acestea era proeminenta credinta in nemurirea naturala si starea constienta a omului in moarte. Aceasta doctrina a pus temelia pe care Roma a instituit inchinarea la sfinti si adorarea fecioarei Maria. Din aceasta a izvorât de asemenea erezia chinului vesnic pentru cei care raman nepocaiti pana la urma, care a fost incorporata de timpuriu in doctrina papala. Apoi a fost pregatita calea pentru introducerea unei alte inventii a necrestinismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu si a folosit-o pentru a ingrozi multimile credule si superstitioase. Prin aceasta erezie se afirma existenta unui loc de purificare si tortura, in care sufletele acelora care n-au meritat condamnarea vesnica trebuie sa sufere pedeapsa pentru pacatele lor si din care, dupa ce sunt eliberate de necuratie, sunt primite in ceruri. Pentru a face Roma in stare sa profite de pe urma temerilor si viciilor adeptilor ei, a fost necesara o alta aberatie. Aceasta a fost realizata prin doctrina indulgentelor. Iertarea tuturor pacatelor trecute, prezente si viitoare si eliberarea de toate durerile si pedepsele ce decurgeau din ele, erau promise tuturor acelora care se inscriau in razboaiele pontifului pentru a-si extinde stapanirea vremelnica, pentru a-si pedepsi vrajmasii sau pentru a extermina pe aceia care indrazneau sa-i conteste suprematia spirituala. Oamenii erau de asemenea invatati ca prin oferirea de bani bisericii ar putea sa se libereze de propriile pacate si de asemenea sa scape sufletele prietenilor lor decedati care erau predate flacarilor chinuitoare. Prin asemenea mijloace, Roma si-a umplut tezaurele, si-a sustinut maretia, luxul si viciul pretinsilor reprezentanti ai aceluia care nu avusese unde sa-si plece capul. Randuiala biblica a Cinei Domnului fusese inlocuita cu jertfa idolatra a liturghiei. Preotii papali pretindeau ca prin ritualul lor ridicol si lipsit de sens transforma, de fapt, pâinea si vinul in trupul si sângele lui Cristos. Cu o incumetare hulitoare, ei pretindeau ca au puterea de a crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Crestinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, sa-si marturiseasca credinta in aceasta grozava erezie ofensatoare a Cerului. Multimi de oameni care au refuzat au fost dati flacarilor. In sec.XIII a fost infiintat cel mai teribil din toate instrumentele papalitatii: inchizitia. Trupurile mutilate ale milioanelor de martiri strigau la Dumnezeu cerand razbunare asupra acelei puteri apostate. Papalitatea devenise despotul lumii. Regi si imparati se plecau in fata decretelor pontifului roman. Destinele oamenilor, pentru prezent si vesnicie, pareau a fi sub stapanirea lui. Timp de sute de ani invataturile Romei fusesera primite pe scara larga si fara rezerva, riturile ei fusesera aduse la indeplinire cu respect, sarbatorile ei fusesera pazite peste tot. Clerul ei era onorat si sustinut generos. Niciodata de atunci nu a atins Biserica Romana o demnitate, maretie sau putere mai mare. Dar miezul zilei papalitatii a fost miezul noptii lumii. Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute, nu numai poporului, ci si preotilor. Ca si fariseii din vechime, conducatorii papali urau lumina care le descoperea pacatele. Legea lui Dumnezeu ca masura dreptatii, fiind indepartata, ei exercitau o putere nelimitata si practicau viciul fara retinere. Inselatoria, avaritia si desfraul domneau. Oamenii nu se dadeau inapoi de la nici o crima prin care puteau sa castige avere sau pozitie. Palatele papilor si ale prelatilor erau scenele celor mai detestabile dezmaturi. Unii dintre pontifii care domneau erau vinovati de crime atat de revoltatoare, incat conducatorii pamantesti s-au straduit sa detroneze pe acesti demnitari ai bisericii ca fiind monstri prea josnici pentru a mai fi tolerati. Timp de secole Europa n-a facut nici un progres in stiinta, arte sau civilizatie. O paralizie morala si intelectuala cazuse peste crestinatate... Cred... Că binefăcătorul Creator, după cele şase zile ale creaţiunii, S-a odihnit în cea de a şaptea zi şi a instituit Sabatul pentru toţi oamenii, ca un monument de aducere aminte al creaţiunii. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui Dumnezeu cere păzirea Sabatului zilei a şaptea ca zi de odihnă, de închinare şi slujire, în armonie cu învăţătura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este o zi de plăcută comuniune cu Dumnezeu şi între credincioşi. El este un simbol al răscumpărării în Hristos, un semn al sfinţirii noastre, o dovadă a loialităţii şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al lui Dumnezeu, al legămîntului veşnic dintre El şi poporul Său. Păzirea plină de bucurie a acestui timp sfînt, de vineri seara şi pînă sambata seara, de la apus de soare pînă la apus de soare, este o celebrare a actelor creatoare şi răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Sabatul Alături de Dumnezeu, Adam şi Eva au explorat căminul lor din paradis. Priveliştea era cuceritoare, cu neputinţă de descris. Pe cînd soarele apunea încet în acea zi de vineri, a şasea a creaţiunii, şi cînd stelele au început să apară, Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune" (Gen. 1, 31). Astfel Dumnezeu a sfîrşit creaţiunea Sa, cerurile şi pămîntul şi toată oştirea lor" (Gen. 2, 1). Dar, oricît de frumoasă era lumea pe care El tocmai o terminase, cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl putea da perechii nou create era privilegiul unei legături personale cu El. Astfel, El le-a dat Sabatul, o zi a unei binecuvîntări speciale, a comuniunii şi legăturii cu Creatorul lor. Sabatul de-a lungul Bibliei Sabatul este punctul central al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ca monument de aducere aminte al creaţiunii, el descoperă motivul pentru care Dumnezeu trebuie să fie adorat. El este Creatorul şi noi sîntem creaturile Sale. Sabatul, deci, stă chiar la temelia adorării adresate lui Dumnezeu, pentru că el proclamă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant şi nici o altă instituţie nu o face. Adevăratul temei al adorării lui Dumnezeu, nu numai aceea din ziua a şaptea, ci întreaga închinare, se află în deosebirea dintre Creator şi creaturile Sale. Acest mare principiu nu poate deveni niciodată vechi, demodat şi niciodată nu poate fi uitat". El trebuie să păstreze acest adevăr pentru totdeauna înaintea neamului omenesc, de aceea Dumnezeu a instituit Sabatul. Sabatul la creaţiune. Sabatul vine la noi dintr-o lume fără de păcat. Este darul special al lui Dumnezeu, făcînd în stare neamul omenesc să trăiască aici pe pămînt experienţa realităţilor cereşti. Trei acte divine distincte au marcat stabilirea Sabatului: 1. Dumnezeu S-a odihnit în Sabat. În ziua a Saptea, Dumnezeu S-a odihnit şi a răsuflat" (Ex. 31, 17); totuşi, El nu S-a odihnit pentru că avea nevoie să Se odihnească (Is. 40, 28). Verbul odihnit", shabath, înseamnă în mod literal a înceta" munca sau activitatea (cf. Gen. 8, 22). Odihna lui Dumnezeu nu era urmarea extenuării, sau a oboselii, ci o oprire după activitatea de mai înainte". Dumnezeu S-a odihnit pentru că El aştepta ca şi oamenii să se odihnească. El a dat un exemplu pe care fiinţele omeneşti să-l urmeze (Ex. 20, 11). Dacă Dumnezeu a terminat creaţiunea în ziua a şasea (Gen. 2, 1), ce înţelege oare Scriptura atunci cînd spune că El Şi-a sfîrşit lucrarea. în ziua a Saptea (Gen. 2, 2)? Dumnezeu a terminat crearea cerurilor şi a pămîntului în cele şase zile, dar El mai avea încă de instituit Sabatul. Prin faptul că El S-a odihnit în Sabat, El l-a creat; Sabatul a fost ultimul Său act creator, desăvîrşind lucrarea Sa. 2. Dumnezeu a binecuvîntat Sabatul. Dumnezeu nu numai că a făcut Sabatul, dar l-a şi binecuvîntat. Binecuvîntarea rostită asupra zilei a Saptea implică faptul că astfel el era declarat un obiect special al favoarii divine şi o zi ce va aduce binecuvîntare pentru creaturile Sale". 3. Dumnezeu a sfinţit Sabatul. A sfinţi ceva înseamnă a-l face sacru, sfînt sau a-l pune deoparte ca fiind sfînt şi pentru o folosire sfîntă; a-l consacra. Oameni, locuri (ca de exemplu sanctuarul, templul sau biserica) şi timpul (zile sfinte) pot fi sfinţite. Faptul că Dumnezeu a sfinţit ziua a Saptea înseamnă că această zi este sfîntă, că El a pus-o deoparte pentru scopul înalt al dezvoltării relaţiei divino-umane. Dumnezeu a binecuvîntat şi a sfinţit Sabatul zilei a Saptea, pentru că El S-a odihnit în această zi de toată lucrarea Lui". El l-a binecuvîntat şi l-a sfinţit pentru oameni, nu pentru Sine. Prezenţa Sa personală este aceea care aduce binecuvîntarea şi sfinţenia lui Dumnezeu asupra Sabatului. Sabatul la Sinai. Evenimentele ce au urmat plecării israeliţilor din Egipt arată că, în mare măsură ei pierduseră din vedere Sabatul. Condiţiile severe ale sclaviei se pare că au făcut ca păzirea Sabatului să fie foarte dificilă. Imediat după ce şi-au cîştigat libertatea, Dumnezeu le-a reamintit în mod serios, prin minunea cu mana şi rostirea Celor Zece Porunci, obligaţia lor de a păzi Sabatul zilei a şaptea. 1. Sabatul şi mana. Cu o lună mai înainte ca El să proclame Legea la Sinai, Dumnezeu a făgăduit poporului protecţia Sa împotriva bolilor, dacă ei vor asculta de poruncile Lui" şi dacă vor păzi toate legile Lui" (Ex. 15, 26; conf. Gen. 26, 5). Imediat după ce a făcut această făgăduinţă, Dumnezeu a reamintit israeliţilor sfinţenia Sabatului. Prin minunea cu mana, El i-a învăţat, în termeni concreţi, cît de importantă considera El că este odihna lor în ziua a Saptea. În fiecare zi a săptămînii, Dumnezeu a dat israeliţilor suficientă mană spre a face faţă nevoilor lor pentru ziua aceea. Ei nu trebuia să oprească nimic pentru ziua următoare, căci, dacă făceau astfel, ea avea să se altereze (Ex. 16, 4. 16-19). În ziua a şasea însă ei trebuia să strîngă îndoit faţă de ceea ce strîngeau zilnic, astfel ca să aibă suficient atît pentru ziua aceea, cît şi pentru Sabat. Învăţîndu-i că ziua a şasea trebuia să fie o zi de pregătire şi, de asemenea, cum trebuia să fie păzit Sabatul, Dumnezeu a spus: Mîine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi pînă a doua zi dimineaţa tot ce va rămînea" (Ex. 16, 23). Numai în ziua a Saptea putea fi păstrată mana fără să se altereze (Ex. 16, 24). Într-un limbaj asemănător celui al poruncii a patra, Moise a spus: Veţi strînge timp de şase zile, dar în ziua a Saptea, care este Sabatul, nu va fi" (Ex. 16, 26). Timp de patruzeci de ani sau mai bine de 2000 de Sabate săptămînale succesive, cît timp israeliţii au fost în pustie, minunea manei le-a reamintit acest model: şase zile de lucru şi a Saptea de odihnă. 2. Sabatul şi Legea. Dumnezeu a aşezat porunca Sabatului în centrul Decalogului. Ea este următoarea: Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a Saptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a Saptea S-a odihnit; de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. (Ex. 20, 8-11). Toate poruncile Decalogului sînt vitale şi nici una nu trebuie să fie neglijată (Iacov 2, 10); şi totuşi Dumnezeu distinge porunca Sabatului de toate celelalte. Cu privire la ea, El a poruncit: Adu-ţi aminte", atrăgînd atenţia omenirii asupra primejdiei de a uita importanţa lui. Cuvintele cu care începe porunca, adu-ţi aminte de ziua de odihnă", arată că Sabatul n-a fost instituit pentru prima dată la Sinai. Aceste cuvinte arată că El îşi avea originea mai devreme - de fapt, la creaţiune, aşa cum evidenţiază restul poruncii. Dumnezeu a intenţionat ca noi să păzim Sabatul ca un monument de aducere aminte a creaţiunii Sale. Acest precept indică timpul pentru odihnă şi închinare, îndreptîndu-ne să contemplăm pe Dumnezeu şi lucrările Sale. Ca monument de aducere aminte a creaţiunii, păzirea Sabatului este un antidot împotriva idolatriei. Amintindu-ne că Dumnezeu a creat cerurile şi pămîntul, Sabatul Îl deosebeşte pe El de toţi falşii dumnezei. Deci, păzirea Sabatului devine semnul supunerii noastre faţă de adevăratul Dumnezeu - un semn prin care noi recunoaştem suveranitatea Lui ca Împărat şi Creator. Porunca Sabatului funcţionează ca un sigiliu asupra Legii lui Dumnezeu. În general, sigiliile conţin trei elemente: numele deţinătorului sigiliului, titlul sau calitatea sa şi jurisdicţia sau domeniul autorităţii sale. Sigiliile oficiale sînt folosite pentru a legaliza documente de mare importanţă. Documentul preia autoritatea oficialităţii al cărei sigiliu este pus pe el. Sigiliul atestă faptul că oficialitatea în persoană aprobă acest document şi că toată puterea funcţiei sale se află în spatele lui. Dintre Cele Zece Porunci, porunca Sabatului este aceea care conţine elementele vitale ale unui sigiliu. Ea este singura dintre cele zece care identifică pe adevăratul Dumnezeu, dînd numele Său: Domnul Dumnezeul tău"; titlul Său: Cel care a făcut, Creatorul, şi teritoriul Său: cerurile şi pămîntul" (Ex. 20, 10- 11). Deoarece numai porunca a patra arată prin a cui autoritate au fost date Cele Zece Porunci, ea conţine astfel sigiliul lui Dumnezeu", pus asupra Legii Sale, ca o dovadă a autenticităţii sale şi a caracterului său obligatoriu. În adevăr, Dumnezeu a făcut Sabatul ca un amintitor sau un semn al puterii şi autorităţii Sale, într-o lume nepătată de păcat şi răzvrătire. El trebuie să fie o instituţie a unei obligaţii perpetue, întemeiate pe baza următoarei porunci: Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti. (Ex. 20, 8). Această poruncă împarte săptămîna în două părţi. Dumnezeu dă omenirii şase zile în care să lucreze: să-ţi faci lucrul tău", şi ziua a Saptea: să nu faci nici o lucrare în ea" (Ex. 20, 9, 10). Şase zile", spune porunca, sînt zile de lucru, dar ziua a Saptea" este o zi de odihnă. Faptul că ziua a Saptea este unica zi de odihnă a lui Dumnezeu reiese în mod evident din articolul hotărît al cuvîntului de la începutul poruncii: Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti". Deşi fiinţele omeneşti au nevoie de odihnă fizică pentru refacere, Dumnezeu Îşi fundamentează porunca Sa de a ne odihni în ziua Sabatului pe exemplul Lui. Deoarece El S-a odihnit de lucrările Lui din prima săptămînă a lumii, tot astfel şi noi trebuie să ne odihnim. 3. Sabatul şi legămîntul. După cum Legea lui Dumnezeu era centrul legămîntului (Ex. 34, 27), tot astfel Sabatul, aşezat în inima acestei Legi, este proeminent în legămîntul Său. Dumnezeu a declarat că Sabatul va fi un semn între. Mine şi (tine), pentru ca. (tu) să ştii că Eu sînt Domnul, care (te) sfinţesc.. (Ezech. 20, 12; 20, 20; Ex. 31, 17). De aceea, El a zis că păzirea Sabatului este un legămînt necurmat" (Ex. 31, 16). După cum legămîntul este bazat pe iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Deut. 7, 7. 8), tot astfel Sabatul, ca semn al acestui legămînt, este un semn al iubirii divine". 4. Sabatele anuale. Pe lîngă Sabatele săptămînale (Lev. 23, 3), mai erau şapte sabate anuale ceremoniale în calendarul religios al lui Israel. Aceste sabate anuale nu erau legate în mod direct de Sabatul zilei a Saptea sau de ciclul săptămînal. Aceste sabate, afară de Sabatele Domnului" (Lev. 23, 38), erau prima şi ultima zi a Sărbătorii azimilor, Ziua cincizecimii, Sărbătoarea trîmbiţelor, Ziua ispăşirii, cum şi prima şi ultima zi a Sărbătorii corturilor (cf. Lev. 23, 7. 8. 21. 24. 25. 27. 28. 35. 36). Pentru că socotirea acestor sabate depindea de începutul anului religios, care era bazat pe calendarul lunar, ele puteau cădea în oricare zi a săptămînii. Cînd coincideau cu Sabatul săptămînal, ele erau numite atunci zile mari" (Ioan 19, 31). În timp ce Sabatul săptămînal a fost stabilit la sfîrşitul săptămînii creaţiunii, pentru întreaga omenire, sabatele anuale erau o parte integrantă a sistemului iudaic al ritualului şi ceremoniilor instituite la Muntele Sinai, care arăta înainte spre venirea lui Mesia şi care s-a sfîrşit cu moartea Sa pe cruce". Sabatul şi Hristos. Scriptura descoperă faptul că, după cum este adevărat că Tatăl a fost Creator, tot aşa şi Fiul a fost Creator (vezi 1 Cor. 8, 6; Evr. 1, 1. 2; Ioan 1, 3). Astfel că El a fost Acela care a pus deoparte ziua a Saptea, ca zi de odihnă pentru omenire. De-a lungul timpului, Domnul Christos a legat Sabatul de lucrarea Sa răscumpărătoare, ca şi de cea creatoare. Ca marele Eu Sunt" (Ioan 8, 58; Ex. 3, 14), El a cuprins Sabatul în Decalog, ca un puternic monument de aducere aminte al acestei închinări săptămînale stabilite de Creator. Şi El a mai adăugat încă un motiv pentru păzirea Sabatului: răscumpărarea poporului Său (Deut. 5, 14-15). Astfel că Sabatul îi marchează pe aceia care au acceptat pe Iisus ca Mîntuitor şi Creator. Îndoitul rol al Domnului Christos, ca Răscumpărător şi Creator, face clar motivul pentru care El a declarat că este Domn al Sabatului" (Marcu 2, 28). Cu o astfel de autoritate, El ar fi putut să Se dispenseze de Sabat, dacă ar fi dorit, dar El n-a făcut acest lucru. Din contră, El l-a aplicat la toate fiinţele omeneşti, spunînd: Sabatul a fost făcut pentru om" (vers. 27). În întreaga Sa lucrare pe pămînt, Domnul Christos a exemplificat pentru noi credincioşia în păzirea Sabatului. Era obiceiul Său" să Se închine în Sabat (Luca 4, 16). Participarea Sa la serviciile divine din Sabat descoperă faptul că El a confirmat Sabatul ca o zi de închinare. Atît de preocupat a fost Christos de sfinţenia Sabatului, încît, atunci cînd El a vorbit despre persecuţiile ce urmau să aibă loc după înălţarea Sa, El a sfătuit pe ucenicii Săi cu privire la aceasta. Rugaţi-vă", a spus El, ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat"(Mat. 24, 20). Acest lucru arată în mod clar, aşa cum notează Jonathan Edwards, că atunci chiar creştinii erau legaţi de o strictă observare a Sabatului". Cînd Christos a terminat lucrarea Sa de creaţiune - primul Său mare act în istoria lumii - El S-a odihnit în ziua a Saptea. Această odihnă însemna împlinire şi realizare. El a făcut la fel la sfîrşitul lucrării Sale pămînteşti, cînd a îndeplinit al doilea mare act istoric al Său. Vineri după-amiaza, în a şasea zi a săptămînii, Christos a încheiat misiunea Sa răscumpărătoare pe pămînt. Ultimele Sale cuvinte au fost S-a sfîrşit" (Ioan 19, 30). Scripturile subliniază faptul că, atunci cînd a murit, era ziua pregătirii şi începea ziua Sabatului" (Luca 23, 54). După moartea Sa, El S-a odihnit într-un mormînt, simbolizînd astfel faptul că a dus la împlinire răscumpărarea neamului omenesc. Astfel că Sabatul dă mărturie despre lucrarea de creaţiune şi răscumpărare a Domnului Christos. Prin păzirea lui, urmaşii Săi se bucură cu El de realizările Sale pentru omenire. Sabatul şi apostolii. Ucenicii au respectat foarte mult Sabatul. Acest lucru s-a văzut foarte clar cu ocazia morţii Domnului Christos. Cînd a început Sabatul, ei au întrerupt pregătirile pentru îngropare şi în ziua Sabatului, s-au odihnit după Lege", plănuind să continue această lucrare duminică, ziua întîi a săptămînii" (Luca 23, 56; 24, 1). Aşa cum făcuse şi Domnul Christos, apostolii s-au închinat în Sabatul zilei a Saptea. În călătoriile sale evanghelistice, Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua Sabatului şi a predicat pe Christos (Fapte 13, 14; 17, 1, 2; 18, 4). Chiar neamurile lau invitat să predice Cuvîntul lui Dumnezeu în Sabat (Fapte 13, 42. 44). În localităţile în care nu exista sinagogă, el a căutat locul acela care, în mod obişnuit, era folosit pentru închinare în Sabat (Fapte 16, 13). După cum participarea Domnului Christos la serviciile divine din Sabat arăta acceptarea de către El a zilei a Saptea ca zi specială de închinare, la fel a procedat şi Pavel. Această păzire cu credincioşie a Sabatului săptămînal de către apostol stă într-un contrast izbitor cu atitudinea sa faţă de sabatele anuale ceremoniale. El a arătat clar faptul că creştinii nu erau obligaţi să păstreze zile de odihnă anuale, pentru că Domnul Christos a pironit legea ceremonială pe cruce (vezi cap. 18 al acestei cărţi). El spunea: Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Christos" (Col. 2, 16, 17). Deoarece contextulul acestui pasaj se ocupă cu chestiuni rituale, sabatele la care se face referire aici sînt sabatele ceremoniale ale sărbătorilor anuale iudaice, care sînt o umbră sau un tip, şi a căror împlinire avea să aibă loc în Christos". De asemenea, în Galateni, Pavel s-a ridicat împotriva cerinţelor legii ceremoniale. El spunea: Voi ţineţi zile, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi" (Gal. 4, 10. 11). Mulţi au impresia că Ioan se referea la duminică atunci cînd declara că el a fost în ziua Domnului. în Duhul" (Apoc. 1, 10). În Biblie, totuşi, singura zi arătată ca aparţinînd Domnului este Sabatul. Domnul Hristos a declarat că ziua a Saptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău", numind-o mai tîrziu ziua Mea cea sfîntă" (Is. 58, 13). Iar Domnul Christos S-a numit pe Sine Domnul Sabatului" (Marcu 2, 28). Deoarece în Sfînta Scriptură singura zi pe care Domnul o numeşte ziua Sa este Sabatul zilei a Saptea, este logic să concluzionăm că Sabatul este acela la care s-a referit Ioan. În mod sigur nu există nici un precedent biblic care să arate că el ar fi putut să aplice acest termen la prima zi a săptămînii, duminica. Nicăieri Biblia nu ne porunceşte să păzim vreo altă zi a săptămînii decît Sabatul. Ea nu declară nici o altă zi a săptămînii ca fiind binecuvîntată sau sfîntă. Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămînii. Din contră, Scriptura descoperă faptul că Dumnezeu a intenţionat ca poporul Său să păzească Sabatul în decursul veşniciei. Căci după cum cerurile cele noi şi pămîntul cel nou, pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul, aşa va dăinui şi sămînţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul" (Is. 66, 22. 23). Semnificaţia Sabatului. Sabatul are o largă semnificaţie şi este plin de o profundă şi bogată spiritualitate. 1. Un memorial perpetuu al creaţiunii. Aşa cum am văzut, însemnătatea fundamentală pe care Cele Zece Porunci o acordă Sabatului este aceea că el aduce aminte de creaţiunea lumii (Ex. 20, 11. 12). Porunca pentru păzirea zilei a Saptea ca Sabat este legată în mod inseparabil de actul creaţiunii, instituţia Sabatului şi porunca de a-l păzi fiind o consecinţă directă a actului creaţiunii. Mai mult chiar, întreaga familie omenească îşi datoreşte existenţa ei actului divin al creaţiunii care se comemorează astfel; în consecinţă, obligaţia de a te supune poruncii Sabatului ca memorial al puterii creatoare a lui Dumnezeu este transmisă astfel întregului neam omenesc". Strong numeşte Sabatul o obligaţie perpetuă, ca memorialul stabilit de Dumnezeu al activităţii Sale creatoare. Aceia care-l păzesc ca monument de aducere aminte al creaţiunii fac lucrul acesta ca o plăcută recunoaştere a faptului că Dumnezeu este Creatorul şi Suveranul lor de drept, că ei sînt lucrarea mîinilor Sale şi sînt supuşi autorităţii Lui. Astfel, instituţia este în totalitate comemorativă şi dată omenirii întregi. Nu există în ea nimic de natură prefigurativă sau cu o aplicare restrînsă numai la anumiţi oameni. Şi atîta vreme cît ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El este Creatorul nostru, Sabatul va continua să funcţioneze ca un semn şi un monument de aducere aminte al craţiunii Sale. 2. Un simbol al răscumpărării. Cînd Dumnezeu a eliberat pe Israel din robia egipteană, Sabatul, care era deja monumentul aducerii aminte al creaţiunii, a devenit şi monumentul aducerii aminte al eliberării (Deut. 5, 15). Domnul a intenţionat ca odihna Sabatului săptămînal, dacă este păzită aşa cum trebuie, să elibereze mereu pe om din robia unui Egipt ce nu se limitează la vreo ţară sau veac, dar care cuprinde orice ţară şi orice veac. Astăzi omul are nevoie să scape de sclavia lăcomiei, a dorinţei de cîştig, a dorinţei de putere, de inegalităţile sociale, de păcat şi de egoism. Cînd privim crucea, atunci înţelegem că odihna Sabatului stă ca un simbol deosebit al răscumpărării. El este monumentul aducerii aminte, al ieşirii din sclavia păcatului, sub conducerea lui Emanuel. Cea mai mare povară pe care noi o purtăm este povara vinovăţiei neascultării noastre. Odihna Sabatului, arătînd înapoi la odihna lui Christos în mormînt, odihna biruinţei asupra păcatului, oferă creştinului o reală ocazie de a accepta şi cunoaşte în realitate iertarea, pacea şi odihna Domnului Christos". 3. Un semn al sfinţirii. Sabatul este un semn al puterii transformatoare a lui Dumnezeu, un semn al sfinţirii şi al sfinţeniei. Domnul declară: Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sînt Domnul care vă sfinţesc" (Ex. 31, 13; cf. Ezech. 20, 20). Sabatul, deci, Îl arată pe Dumnezeu ca fiind Cel care ne sfinţeşte. Deoarece oamenii sînt sfinţiţi prin sîngele lui Christos (Evr. 13, 12), Sabatul este, în acest sens, un semn al acceptării de către credincios a sîngelui Său pentru iertarea păcatelor. Aşa după cum Dumnezeu a pus Sabatul deoparte pentru un scop sfînt, tot astfel El a pus deoparte poporul Său pentru un scop sfînt, acela de a fi martorul Său deosebit. Comuniunea lor cu El în această zi duce la sfinţenie; ei învaţă să depindă nu de propriile lor resurse, ci de Dumnezeu, care-i sfinţeşte. Puterea care a creat toate lucrurile este puterea care a recreat sufletul după chipul şi asemănarea Sa. Pentru aceia care sfinţesc ziua Sabatului, el este semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire este armonia cu Dumnezeu, identitatea cu El în caracter. Ea este primită prin ascultarea de acele principii care sînt transcrierea caracterului Său. Şi Sabatul este semnul ascultării. Acela care ascultă din inimă porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfinţit prin ascultare". 4. Un semn al loialităţii. După cum credincioşia lui Adam şi Eva a fost pusă la probă prin pomul cunoştinţei binelui şi răului, aşezat în mijlocul grădinii Edenului, tot astfel loialitatea fiecărei fiinţe omeneşti faţă de Dumnezeu va fi testată de porunca Sabatului, aşezată în mijlocul Decalogului. Scripturile descoperă faptul că, mai înainte de a doua venire, întreaga lume va fi împărţită în două clase: aceia care rămîn loiali şi păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus" şi aceia care se închină fiarei şi chipului ei" (Apoc. 14, 12. 9). Atunci adevărul lui Dumnezeu va fi glorificat înaintea lumii şi va fi clar pentru toţi că păzirea în ascultare a Sabatului zilei a şaptea este o dovadă de credincioşie faţă de Creator. 5. Un timp al comuniunii. În Sabat, noi putem să cunoaştem în mod deosebit prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Fără Sabat, totul ar fi numai muncă şi sudoare fără de sfîrşit. Toate zilele ar fi la fel, închinate urmăririi aspiraţiilor lumeşti. Sosirea Sabatului, totuşi, aduce nădejde, bucurie, curaj şi dă un sens vieţii. El ne oferă un timp de comuniune cu Dumnezeu, prin închinare, rugăciune, cînt, studiu şi meditaţie asupra Cuvîntului lui Dumnezeu, ca şi prin activităţile în care ducem la cunoştinţa celorlalţi Evanghelia. Sabatul este ocazia noastră de a trăi experienţa prezenţei lui Dumnezeu. 6. Un semn al neprihănirii prin credinţă. Creştinii recunosc că, prin călăuzirea unei conştiinţe iluminate, necreştinii care cercetează în mod sincer adevărul pot fi conduşi de Duhul Sfînt la o înţelegere a principiilor generale ale Legii lui Dumnezeu (Rom. 2, 14-16). Aceasta explică de ce cele nouă porunci, în afară de porunca a patra, sînt practicate într-o oarecare măsură, şi în afara creştinismului. Dar lucrurile nu stau aşa cu porunca Sabatului. Mulţi oameni pot să recunoască raţiunea unei zile de odihnă săptămînale, dar adesea este dificil pentru ei să înţeleagă de ce o activitate săvîrşită în oricare altă zi a săptămînii este bună şi lăudabilă, dar este păcat atunci cînd este făcută în ziua a Saptea. Natura nu oferă nici un temei pentru păzirea zilei a Saptea. Planetele se mişcă pe orbitele lor, vegetaţia creşte, soarele şi ploaia vin una după alta şi animalele îşi duc viaţa mai departe, ca şi cînd fiecare zi ar fi la fel. De ce atunci fiinţele omeneşti trebuie să ţină Sabatul zilei a şaptea? Pentru creştin, există un singur motiv şi numai unul, dar acest motiv este suficient: Dumnezeu a spus". Numai pe baza descoperirii speciale a lui Dumnezeu oamenii pot înţelege raţiunea păzirii zilei a şaptea. Deci, aceia care păzesc ziua a şaptea fac lucrul acesta din credinţă şi astfel afirmă că se încred în Christos, care a rostit porunca pentru păzirea ei. Păzind Sabatul, credincioşii dau pe faţă dispoziţia de a accepta voinţa lui Dumnezeu pentru viaţa lor, în loc de a se bizui pe propria lor judecată. Păzind ziua a şaptea, credincioşii nu încearcă să se facă pe ei înşişi neprihăniţi. Din contră, ei păzesc Sabatul ca un rezultat al legăturii lor cu Christos, Creatorul şi Răscumpărătorul lor. Păzirea Sabatului este un produs al neprihănirii Sale în îndreptăţire şi sfinţire, însemnînd că ei au fost eliberaţi din robia păcatului şi au primit neprihănirea Lui desăvîrşită. Un măr nu devine măr ca urmare a faptului că rodeşte mere. Ci, mai întîi, el trebuie să fie măr. Apoi fructul lui, mărul, vine ca rod natural. Tot la fel şi adevăratul creştin nu păzeşte Sabatul sau celelalte nouă precepte pentru a ajunge să fie neprihănit. Din contră, acesta este rodul natural al neprihănirii, pe care Christos i-o împărtăşeşte. Acela care păzeşte astfel Sabatul nu este un legalist, pentru că păzirea vizibilă a zilei a Saptea arată experienţa lăuntrică a credinciosului în ceea ce priveşte îndreptăţirea şi sfinţirea. De aceea, adevăratul păzitor al Sabatului nu se reţine de la acţiunile oprite în Sabat cu scopul de a cîştiga favoarea lui Dumnezeu, ci pentru că el Îl iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să folosească Sabatul în primul rînd pentru o mai strînsă comuniune cu El". Păzirea Sabatului descoperă faptul că am încetat să ne mai bizuim pe propriile noastre fapte, că recunoaştem că numai Christos, Creatorul, poate să ne mîntuiască. În adevăr, spiritul adevăratei păziri a Sabatului dă pe faţă o supremă iubire pentru Iisus Christos, Creatorul şi Mîntuitorul, care ne-a făcut oameni noi. Ea face ca păzire corectă a zilei adevărate să fie un semn al neprihănirii prin credinţă". 7. Un simbol al rămînerii în Christos. Sabatul, ca monument al eliberării lui Israel din Egipt, de către Dumnezeu, pentru odihna în Canaanul pămîntesc, punea deoparte pe cei răscumpăraţi din acel timp de naţiunile înconjurătoare. În acelaşi fel, Sabatul este un semn al eliberării din păcat şi al intrării în odihna lui Dumnezeu, punînd pe cei răscumpăraţi de o parte de lume. Toţi aceia care intră în odihna la care îi invită Dumnezeu se odihnesc, de lucrările lor, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale" (Evr. 4, 10). Această odihnă este o odihnă spirituală, o odihnă de propriile noastre lucrări, o încetare de a mai păcătui. La această odihnă cheamă Dumnezeu pe poporul Său şi această odihnă este simbolizată atît de Sabat, cît şi de Canaan". Cînd Dumnezeu a terminat lucrarea creaţiunii Sale şi S-a odihnit în ziua a Saptea, El a oferit lui Adam şi Evei, în Sabat, ocazia de a se odihni în El. Deşi ei au căzut, planul originar al lui Dumnezeu de a oferi această odihnă omenirii rămîne neschimbat. După cădere, Sabatul a continuat să fie un monument de aducere aminte al acestei odihne. Păzirea Sabatului zilei a Saptea mărturiseşte astfel nu numai despre credinţa în Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, ci şi despre credinţa în puterea Sa de a transforma viaţa oamenilor şi a-i face în stare să intre în această odihnă veşnică, pe care El a intenţionat de la început să o dea locuitorilor acestui pămînt". Dumnezeu a făgăduit această odihnă spirituală poporului Israel după trup. În ciuda eşecului lor de a intra în ea, invitaţia lui Dumnezeu este încă valabilă: Rămîne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu" (Evr. 4, 9). Toţi aceia care doresc să intre în această odihnă trebuie mai întîi să intre, prin credinţă, în odihna Sa spirituală, odihna sufletului de păcat şi de propriile sale eforturi de mîntuire". Noul Testament apelează la creştini ca să nu întîrzie să trăiască în această odihnă a harului şi credinţei, pentru că astăzi" este timpul potrivit de a intra în ea (Evr. 4, 7; 3, 13). Toţi aceia care au intrat în această odihnă - harul mîntuitor primit prin credinţa în Iisus Christos - au încetat orice efort de a obţine neprihănirea prin propriile lor fapte. În acest fel, păzirea Sabatului zilei a Saptea este un simbol al intrării credinciosului în odihna Evangheliei. Încercările de a schimba ziua de închinare Deoarece Sabatul joacă un rol vital în adorarea lui Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul, nu trebuie să ne surprindă faptul că Satana a purtat un război total pentru a înlătura această instituţie sfîntă. Nicăieri Biblia nu autorizează o schimbare a zilei de adorare pe care Dumnezeu a stabilit-o în Eden şi a reconfirmat-o la Sinai. Ceilalţi creştini, păzitori ai duminicii, au recunoscut ei înşişi acest lucru. Cardinalul catolic James Gibbons scria cîndva: Poţi citi Biblia de la Genesa la Apocalipsa şi nu vei găsi nici un singur rînd care să autorizeze sfinţirea duminicii. Scripturile nu cer păzirea religioasă a duminicii". A. T. Lincoln, un protestant, admite că nu se poate susţine faptul că Noul Testament autorizează credinţa că, de la înviere, Dumnezeu a hotărît ca prima zi a săptămînii să fie păzită ca Sabat". El a recunoscut: A deveni sabatarian al zilei a Saptea este singura opţiune consecventă pentru toţi aceia care susţin că întreg Decalogul este obligatoriu ca lege morală". Dacă nu există nici o dovadă biblică că Christos sau ucenicii Săi au schimbat ziua de închinare din ziua a Saptea, cum au ajuns aşa de mulţi creştini să accepte duminica în locul ei? Apariţia păzirii duminicii. Schimbarea închinării de la Sabat la duminică a venit în mod gradat. Nu există nici o dovadă a închinării creştine săptămînale duminica mai înainte de secolul al doilea, dar dovezile arată că pe la mijlocul acelui secol, unii creştini păzeau în mod voluntar duminica, nu ca o zi de odihnă, ci ca o zi de închinare. Biserica din Roma, alcătuită în mare parte din credincioşi dintre neamuri (Rom. 11, 13), a fost în fruntea tendinţei de închinare în ziua duminicii. În Roma, capitala imperiului, s-au stîrnit puternice sentimente antiiudaice, devenind chiar mai puternice pe măsură ce timpul trecea. Reacţionînd faţă de aceste sentimente, creştinii din acest oraş au încercat să se distanţeze de iudei. Ei au renunţat la unele practici avute în comun cu iudeii şi au iniţiat un curent ce îi îndepărta de venerarea Sabatului, cu tendinţa de păzire exclusivă a duminicii. Din secolul al doilea şi pînă în secolul al cincilea, în timp ce creştea influenţa duminicii, creştinii au continuat să păzească Sabatul zilei a Saptea aproape pretutindeni, în tot Imperiul Roman. Socrates, istoric din secolul al cincilea, scria: Aproape toate bisericile din lume sărbătoresc sfintele taine în Sabat, în fiecare săptămînă, totuşi, creştinii din Alexandria şi Roma, ţinînd seama de o veche tradiţie, au încetat a mai face acest lucru". În secolele patru şi cinci, mulţi creştini se închinau atît în Sabat, cît şi duminica. Sozomen, un alt istoric al acestei perioade, scria: Oamenii din Constantinopole şi aproape de pretutindeni se întîlnesc laolaltă în Sabat, ca şi în prima zi a săptămînii, obicei ce niciodată n-a fost urmat în Roma sau la Alexandria. " Aceste referinţe demonstrează rolul conducător al Romei în nesocotirea păzirii Sabatului. De ce oare aceia care s-au întors de la închinarea în ziua a Saptea au ales duminica şi nu o altă zi a săptămînii? Un argument major a fost acela că Hristos a înviat duminica; de fapt, s-a pretins că El autorizase închinarea în această zi. Dar, oricît de ciudat ar părea, nici un scriitor din secolele doi şi trei n-a citat vreodată un singur verset din Biblie ca autoritate pentru păzirea duminicii în locul Sabatului. Nici Barnaba şi nici Ignaţiu, nici Iustin, nici Irineu, nici Tertulian, nici Clement din Roma, nici Clement din Alexandria, nici Origen, nici Ciprian, nici Victorinus, nici un alt autor, care a trăit în apropierea timpului cînd a trăit Iisus (aici pe pămînt), n-au avut nici o cunoştinţă despre o astfel de poruncă de la Iisus sau din vreo parte a Bibliei". Popularitatea şi influenţa în adorarea soarelui pe care păgînii romani le acordau duminicii au contribuit, fără îndoială, la acceptarea crescîndă a ei ca zi de închinare. Adorarea soarelui a jucat un rol important în întreaga lume antică. Ea era una dintre cele mai vechi componente ale religiei romane. Datorită cultului soarelui din Orient, din prima parte a celui de al doilea secol d. Hr. , cultul lui SOL INVICTUS a fost dominant în Roma şi în alte părţi ale imperiului". Această religie populară şi-a avut impactul ei asupra bisericii primare prin noii convertiţi. Creştinii convertiţi de la păgînism erau mereu atraşi spre venerarea Soarelui. Acest lucru este indicat nu numai prin frecventa condamnare a acestei pratici de către Părinţii bisericii, dar şi prin importante reflectări ale adorării soarelui în liturghia creştină". Secolul al patrulea a fost martor la introducerea legilor duminicale. Au fost promulgate primele legi duminicale de natură civilă, apoi au venit legile duminicale cu un caracter religios. Împăratul Constantin a decretat prima lege duminicală civilă, la 7 martie 321. Avînd în vedere popularitatea duminicii printre adoratorii păgîni ai soarelui şi stima cu care mulţi şi creştini o priveau, Constantin a sperat că, făcînd din duminică o zi sfîntă, putea să-şi asigure sprijinul acestor două segmente ale împărăţiei sale. Legea duminicală a lui Constantin reflecta mentalitatea sa, de adorator al soarelui. Ea sună astfel :"În venerabila zi a Soarelui (venerabili die Solis), magistraţii şi poporul ce locuiesc în oraşe să se odihnească şi toate atelierele să fie închise. La ţară, totuşi, persoanele angajate în agricultură să continue liber şi legal îndeletnicirile lor". După mai multe decenii, biserica a urmat exemplul său. Conciliul de la Laodicea (364), care nu a fost un conciliu universal, ci unul romano-catolic, a emis prima lege duminicală eclesiastică. În canonul 29, biserica stipulează faptul că toţi creştinii trebuie să cinstească duminica şi, dacă este posibil, să nu lucreze în această zi", în timp ce ea denunţă practica odihnei în Sabat, învăţîndu-i pe creştini să nu lenevească în ziua sîmbetei (greceşte sabbaton - Sabatul), căci trebuie să lucreze în această zi". În anul 538, an ce marchează începutul perioadei de 1260 de ani profetici (vezi cap. 12 al acestei cărţi), cel de-al treilea conciliu romano-catolic de la Orleans a emis o lege chiar mai severă decît aceea a lui Constantin. Canonul 28 al acestui conciliu spune că duminica chiar şi munca agricolă trebuie lăsată la o parte, pentru ca oamenii să nu fie împiedicaţi de a participa la biserică". Schimbarea profetizată. Biblia descoperă faptul că păzirea duminicii ca instituţie creştină îşi are originea în taina fărădelegii" (2 Tes. 2, 7), care era deja la lucru în zilele lui Pavel (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Prin profeţia din Daniel 7, Dumnezeu a manifestat preştiinţa Sa cu privire la schimbarea zilei de închinare. Viziunea lui Daniel înfăţişează un atac asupra poporului lui Dumnezeu şi a Legii Sale. Puterea atacatoare, reprezentată de cornul cel mic (şi de către fiara din Apocalips 13, 1-10), aduce marea apostazie în mijlocul bisericii creştine (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Ridicîndu-se din cea de a patra fiară şi devenind o principală putere persecutoare, după căderea Romei (vezi capitolul 18 al acestei cărţi), cornul cel mic încearcă să schimbe vremile şi Legea" (Dan. 7, 25). Această putere apostată are un foarte mare succes în înşelarea majorităţii lumii, dar, la sfîrşit, judecata va hotărî măsuri îm- potriva ei (Dan. 7, 11. 22. 26). În timpul strîmtorării finale, Dumnezeu va interveni în favoarea poporului Său şi îl va elibera (Dan. 12,1-3). Această profeţie se aplică numai unei singure puteri din mijlocul creştinismului. Nu există decît o singură organizaţie religioasă care pretinde că are putere de a modifica legile divine. Să reţinem, în decursul întregii istorii, ce au pretins autorităţile romano-catolice: Cam pe la anul 1400, Petrus de Ancharano a pretins că Papa poate modifica legea divină, deoarece puterea lui nu este a unui om, ci a lui Dumnezeu şi el acţionează în locul lui Dumnezeu pe pămînt, avînd putere deplină de a lega şi dezlega oile sale". Impactul acestei declaraţii uimitoare a fost demonstrat în timpul Reformaţiunii. Luther a susţinut că Sfînta Scriptură şi nu tradiţia bisericii era călăuza sa în viaţă. Lozinca sa era: Sola Scriptura" - Biblia şi numai Biblia". John Eck, unul dintre principalii apărători ai credinţei romano-catolice, l-a atacat pe Luther în acest punct, pretinzînd că autoritatea bisericii era mai presus de Biblie. El l-a provocat pe Luther în legătură cu păzirea duminicii în locul Sabatului biblic. Eck spunea: Scripturile învaţă: Adu-ţi aminte de ziua Sîmbetei ca s-o sfinţeşti; şase zile să lucrezi şi să-ţi faci tot lucrul tău, dar ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău etc. Şi, cu toate acestea, biserica a schimbat Sabatul cu duminica, în baza propriei sale autorităţi, pentru care tu (Luther) nu ai nici o bază scripturistică". La Conciliul de la Trent (1545 -1563), convocat de papă pentru a contracara protestantismul, Gaspare de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ridicat din nou această problemă. Autoritatea bisericii", a spus el, este deci ilustrată în modul cel mai clar în subiectul Scripturilor; căci, în timp ce pe de o parte biserica le recomandă, le declară ca fiind divine şi ni le oferă pentru a fi citite, pe de altă parte, preceptele legale ale Scripturii învăţate de către Domnul au încetat în virtutea aceleiaşi autorităţi a bisericii. Sabatul, ziua cea mai slăvită a legii, a fost schimbat cu ziua Domnului. Acestea şi alte lucruri asemănătoare au încetat nu în virtutea învăţăturii lui Hristos (căci El a zis că a venit să împlinească Legea şi nu să o distrugă), ci au fost schimbate prin autoritatea bisericii". Îşi menţine încă acea biserică această poziţie? Ediţia din 1977 a Catechismului convertitului la doctrina catolică" conţine această serie de întrebări şi răspunsuri: Î. Care este ziua Sabatului? R. Sîmbăta este ziua Sabatului. Î. Atunci noi de ce păzim duminica în locul Sîmbetei? R. Noi păzim duminica în locul Sîmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea ei de la Sîmbătă, la duminică" . În cartea sa devenită best-seller The Faith of Milions" (Credinţa milioanelor, 1974), învăţatul romano-catolic John A. OBrien a ajuns la această concluzie inevitabilă: Deoarece sîmbăta şi nu duminica este amintită în Biblie, nu este oare curios faptul că ne-catolicii, care pretind că-şi fundamentează religia lor în mod direct pe Biblie şi nu pe biserică, păzesc duminica în loc de a păzi sîmbăta? Da, desigur, aceasta este o inconsecvenţă. " Obiceiul de a păzi duminica, spune el, se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice şi nu pe un text explicit al Bibliei. Această păzire rămîne ca o aducere aminte a bisericii mame, de la care sectele ne-catolice s-au despărţit - asemenea unui băiat care a fugit de acasă, dar care poartă încă în buzunarul său o fotografie a mamei sale sau o buclă din părul ei". Afirmarea acestor prerogative împlineşte profeţia şi contribuie la identificarea puterii cornului cel mic. Restaurarea Sabatului. În Isaia 56 şi 58, Dumnezeu cheamă pe Israel la o reformă a Sabatului. Descoperind slava viitoare a strîngerii neamurilor în staulul Său (Is. 56, 8), El leagă succesul acestei misiuni de salvare de păstrarea cu sfinţenie a Sabatului (Is. 56, 1. 2. 6. 7). El descrie cu grijă lucrarea specifică a poporului Său. Deşi misiunea lor cuprinde lumea întreagă, ea este în mod deosebit îndreptată către o clasă de oameni care mărturisesc a fi credincioşi, dar care în realitate s-au îndepărtat de preceptele Sale (Is. 58, 1. 2). El exprimă în aceşti termeni misiunea lor faţă de aceia care mărturisesc a fi credincioşi: Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune". Vei fi numit Dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L şi dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nedîndu-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit" (Is. 58, 12-14). Misiunea Israelului spiritual este asemănătoare aceleia a vechiului Israel. În Legea lui Dumnezeu a fost făcută o spărtură atunci cînd puterea cornului cel mic a schimbat Sabatul. Aşa după cum Sabatul, care a fost călcat în picioare, avea să fie restaurat în Israel, tot astfel, în timpurile moderne, instituţia divină a Sabatului trebuie să fie restaurată şi spărtura din zidul Legii lui Dumnezeu reparată. Vestirea soliei din Apocalipsa 14, 6-12, Evanghelia cea veşnică este aceea care aduce la îndeplinire lucrarea de restaurare şi glorificare a Legii. Şi proclamarea acestei solii este misiunea bisericii lui Dumnezeu în perioada premergătoare celei de a doua veniri (vezi cap. 12 al acestei cărţi). Această solie trebuie să trezească lumea, invitînd pe fiecare să se pregătească pentru ziua judecăţii. Cuvintele chemării de a ne închina Creatorului, Celui care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor" (Apoc. 14, 7), constituie o referire directă la cea de a patra poruncă a Legii celei veşnice a lui Dumnezeu. Includerea ei în această avertizare finală confirmă preocuparea specială a lui Dumnezeu de a restaura, înainte de revenirea Sa, Sabatul Său, în mare măsură uitat. Vestirea acestei solii va grăbi un conflict care va cuprinde întreaga lume. Problema centrală va fi ascultarea de Legea lui Dumnezeu şi păzirea Sabatului. În faţa acestui conflict, fiecare va trebui să hotărască dacă va păstra poruncile lui Dumnezeu sau pe acelea ale oamenilor. Această solie va produce un popor care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi care are credinţa lui Isus. Aceia care o vor respinge vor primi, în final, semnul fiarei (Apoc. 14, 9. 12; vezi cap. 12 al acestei cărţi). Pentru a îndeplini cu succes această misiune de glorificare a Legii lui Dumnezeu şi a onora Sabatul Său neglijat, poporul lui Dumnezeu trebuie să dea un exemplu de păzire statornică şi plină de iubire a Sabatului. Păzirea Sabatului Pentru a ne aduce aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţim (Ex. 20, 8), noi trebuie să ne gîndim la Sabat în decursul întregii săptămîni şi să facem pregătirile necesare pentru a-l păzi într-un mod care să fie plăcut lui Dumnezeu. Trebuie să fim atenţi ca să nu ne epuizăm energiile în cursul săptămînii, aşa încît să nu mai putem lua parte la serviciul divin din Sabat. Pentru că Sabatul este o zi specială de comuniune cu Dumnezeu, în care sîntem invitaţi să celebrăm cu bucurie opera creaţiunii şi răscumpărării, este important ca noi să evităm orice tinde să ştirbească atmosfera lui sfîntă. Biblia arată că, în Sabat, trebuie să încetăm activitatea noastră obişnuită (Ex. 20, 10), evitînd orice lucrare făcută pentru a ne cîştiga existenţa, cum şi toate tranzacţiile de afaceri (Neemia 13, 15-22). Trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu neurmînd căile noastre, neîndeletnicindu-ne cu treburile noastre şi nededîndu-ne la flecării" (Is. 58, 13). Folosirea acestei zile pentru propria noastră plăcere, angajarea în interese, conversaţii şi gînduri lumeşti sau acţiuni sportive, ne vor distrage de la comuniunea cu Creatorul nostru şi vor viola sfinţenia Sabatului. Preocuparea noastră pentru porunca Sabatului trebuie să cuprindă pe toţi aceia care se află sub autoritatea noastră, pe copiii noştri, pe cei care lucrează pentru noi, vizitatorii noştri şi chiar animalele noastre (Ex. 20, 10), astfel încît şi ei să se bucure de binecuvîntările Sabatului. Sabatul începe vineri seara, la apusul soarelui, şi se sfîrşeşte sîmbătă seara, la apusul soarelui (vezi Gen. 1, 5; cf. Marcu 1, 32). 49 Scriptura numeşte ziua dinaintea Sabatului (vinerea) ziua de pregătire pentru Sabat (Marcu 15, 42), o zi în care să facem tot ce este necesar pentru ca nimic să nu tulbure sfinţenia lui. În această zi, cei care pregătesc hrana familiei trebuie să pregătească hrana pentru Sabat astfel încît, în timpul acestor ore sfinte, şi ei să se odihnească de munca lor (vezi Ex. 16, 23; Num. 11, 8). Cînd orele sfinte ale Sabatului se apropie, este bine pentru membrii familiei sau pentru grupele de credincioşi să se strîngă laolaltă chiar înainte de apusul soarelui, vineri seara, pentru a cînta, a se ruga şi a studia Cuvîntul lui Dumnezeu, invitînd astfel Duhul lui Christos ca pe un oaspete bine venit. Tot la fel, ei trebuie să marcheze încheierea lui, unindu-se în rugă spre sfîrşitul Sabatului, sîmbătă seara, cerînd prezenţa lui Dumnezeu şi călăuzirea Lui în decursul întregii săptămîni ce urmează. Domnul cheamă poporul Său să facă Sabatul o zi de desfătare (Is. 58, 13). Cum ar putea face ei acest lucru? Numai dacă urmează exemplul lui Hristos, Domnul Sabatului, numai aşa ei pot spera totdeauna să trăiască o reală bucurie şi satisfacţie, pe care Dumnezeu le are pentru ei în această zi. Domnul Hristos S-a închinat cu regularitate în Sabat, a luat parte la serviciile divine şi a dat învăţături religioase (Marcu 1, 21; 3, 1-4; Luca 4, 16-27; 13, 10). Dar El a făcut mai mult decît să Se închine. El a avut părtăşie cu alţii (Marcu 1, 29-31; Luca 14, 1), a petrecut timpul în natură (Marcu 2, 23) şi a umblat din loc în loc, făcînd fapte sfinte de milostenie. Ori de cîte ori putea, vindeca pe cei bolnavi şi suferinzi (Marcu 1, 21-31; 3, 1-5; Luca 13, 10-17; 14, 2-4; Ioan 5, 1-15; 9, 1-14). Cînd a fost criticat pentru lucrarea Sa de uşurare a suferinţelor, Iisus a răspuns: Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat" (Mat. 12, 12). Activitatea Sa vindecătoare era legitimă, deci nu era o călcare a Sabatului şi nici nu însemna abolirea lui. Dar aceasta a pus capăt rînduielilor împovărătoare ce deformau însemnătatea Sabatului, ca instrument al lui Dumnezeu pentru reînviorare şi desfătare spirituală. Dumnezeu a destinat Sabatul pentru îmbogăţirea spirituală a neamului omenesc. În el sînt îngăduite activităţi ce sporesc legătura cu Dumnezeu; Acelea însă care distrag de la acest scop şi transformă Sabatul într-o zi liberă oarecare sînt nepotrivite. Domnul Sabatului invită pe toţi să-I urmeze exemplul. Aceia care primesc chemarea Sa fac din Sabat o desfătare şi un ospăţ spiritual - o pregustare a cerului. Ei descoperă faptul că Sabatul este destinat de Dumnezeu pentru a preveni descurajarea spirituală. Săptămînă după săptămînă, ziua a Saptea mîngîie conştiinţa noastră, asigurîndu-ne că, în ciuda caracterului nostru neîmplinit, noi sîntem desăvîrşiţi în Christos. Ceea ce El a înfăptuit la Golgota este socotit ca ispăşire pentru noi. Astfel noi intrăm în odihna Lui".
- LEGEA DIVINA
- SEMNUL lui DUMNEZEU
- SEMNUL FIAREI
- TRADITIA OMENEASCA
- ZIUA a SAPTEA
- SABATUL DOVEZI
- Legea I
- Legea II
- Legea III
- Legea IV
- Legea V
- Legea VI
- Legea VII
- Legea VIII
- Legea IX
- Legea X